In mod normal abia reusesc pana la ora 12 sa iau un mic dejun decent. Decent insemnand niste cereale mancate pe fuga, in timpul unui film pe HBO. Astazi am mancat si de dimineata si de pranz si e doar 12.45. Infig cu putere furculita in castravetele ce-mi leviteaza lenes prin farfurie si parca il vad pe el in locul castravetelui. Cand sunt fericita mereu uit sa mananc. Parca gandurile mele ajung cumva sa pluteasca prin atmosfera si brusc actiunea de a manca devine prea pamanteasca si respectiv prea inutila pentru a fi indeplinita.
Nu cred ca un apel de la el ar face ca totul sa fie bine, dar faptul ca nu suna ma coboara din nou pe pamant.
Imi plac povestile, pentru ca nicio printesa nu isi asteapta nerabdatoare SMS-ul salvator.
Acum nici nu mai vreau sa sune.
Probabil a obosit si el.